duminică, 5 septembrie 2010

Frumosul imperfect

Bărbatul ideal al fiecărei femei e de cele mai multe ori frumosul imperfect, pe care nu îl cauţi şi nu ţi-e greu să-l recunoşti pentru că-l simţi. Bărbatul ideal ar trebui să facă toate lucrurile să vină natural, din tine, să te facă să fii mai mult de cât credeai vreodată că poţi fii, să devii altfel, un "altfel" de care să nu vrei să te dezici nicicând, un "altfel" pe care abia atunci îl descoperi tu despre tine pt că doar el te face să fii aşa...
Bărbatul ideal nu are formă, nu e un trup, nu e o regulă, bărbatul ideal poate fi o senzaţie. E magnetul care te ţine lângă el inexplicabil şi te face fericită să fii acolo, în preajma lui. Bărbatul ideal e gratis, el nu cere taxe pentru iubirea lui, nu-i plăteşti ceea ce-ţi oferă, nu aşteptă nimic în schimb, e fericit prin fericirea ta care-i e răsplată egală.
Bărbatul ideal nu-ţi consumă gândurile cu fremătarea "cum să-l ţin lângă mine", eşti prea ocupată să-l contemplezi, să-i mulţumeşti cerului că există şi că l-ai aflat. Bărbatul acesta te sufocă dacă e departe pentru că tu respiri prin el. Îl doare , îl zbuciumă, îl aprinde şi-l azvârle dragostea pentru tine. Îl virusezi cu frumos în fiecare clipă, eşti reperul lui, eşti el. Bărbatul ideal simte tristeţea ta pentru că devine a sa. Eşti amfetamina lui, eşti ploaie iar el e un întreg deşert, eşti vibraţia vocii sale şi cheia cântecului său.
Bărbatul ideal nu-ţi dă pace, te mistuie, te lasă liberă iar tu te bucuri că eşti liberă să îi rămâi alături, bărbatul ideal nu îţi traduce, îţi vorbeşte pe înţeles, bărbatul ideal nu se adapă din tine, te soarbe. Te protejază nu din datorie ci din voinţa şi teama de a nu te pierde, nu pentru că e mai puternic decât tine ci pentru că tu eşi puterea lui.
Bărbatul ideal aşteptă neîncetat lângă el femeia ideală, pe tine...

miercuri, 1 septembrie 2010

Arămiu şi toamnă...

Îmi placeau dimineţile cu nori plumburii, când ma trezeam puţin înfrigurată, cu geamul uşor crăpat cât să aud foşnetul frunzelor arămii, dar cu miezul încă verde şi viguros. După ce mă încălzeam la aburul cafelei de dimineaţă şi în aşternuturile care miroseau a curat, eram gata pentru o noua zi în care să o iau de la capăt. Mereu mă pregăteam după un ritual pe care îl respectam cu sfinţenie în speranţa că fie şi gestul banal de a-mi face cărare pe stanga avea să fie cheia unei zile reuşite. Eram fericită cu mine, cu ce aveam şi îmi plăcea tot ce făceam. Pe atunci nu exista "trebuie", mă rezumam la "am chef". Aşa-mi petreceam zilele, pe drumuri stropite de picuri mari şi calzi de ploaie, pe care îmi plăcea să-i privesc scurgându-se pe geamurile aburinde ale autobuzului care mă ducea de fiecare dată acolo unde sufletului meu îi plăcea să fie. De sub umbrela mea neagra şi puternic arcuită le zâmbeam cunoscuţilor şi legam din când în când câte-o conversaţie superficială, dar totuşi plăcută. Mirosul de asfalt umed se asorta cu aerul subţire şi rece al dimineţii iar mai apoi cu lumina rece a zilei. În frigul de afară, eu emanam căldură, printre frunzele care cădeau cu ultima suflare aşternându-se pe pământ, eu deveneam tot mai vie, gustam fericirea şi nu aveam regrete, doar speranţe. Pe holuri întunecoase găseam puterea să trec, ba chiar să le luminez cu câte-un zâmbet. Pereţii între care furam priviri pătimaşe erau reci şi apăsători ca o fortăreaţă ce încearca să mă ţină departe de interzis. Şi totuşi ei îmi ferecau păcatele. În lumea mea plină de desfătări şi nălucile propriei simţiri, pe-atunci aveam nimic. Acum îmi lipseşte totul şi încă mai aştept că vină bărbatul care mirosea a toamnă!

joi, 12 august 2010

Blogul meu nu are fonturi şi culori frumoase, am fost prea ocupată pentru a mă (pre)ocupa de ele, şi, deşi recunosc, mă uit cu oareşce invidie cand dau peste vreun blog mai "dichisit", blogul meu e unic, el are sentimente! "E, ca să vezi, şi-al meu la fel!" ar putea zice "concurenţa"...

... deloc departe de adevarat, doar că blogul meu e unic prin mine şi e viu, trăieşte! Nu, nu-mi lipseşte nicio doagă, am toate ţiglele pe casa, sunt întreaga la minte...dar toate cuvintele de aici sunt, sau măcar au fost şi, de ce nu, poate vor mai fii parte din mine.

vineri, 4 iunie 2010

M-am surprins în ultimele zile trăind... Parcă de prea multa vreme uitasem cum e să simţi, nu mai avusesem de mult nevoia să mă agaţ de o etapă din viaţa mea, nu mă mai încercase melancolia, poate doar tristeţea. Aşa cum totul se învaţă, am reaflat cum e să gândeşti, să crezi, să oftezi sau să suspini, să duci dorul, să treci peste, să iubeşti. Nu într-o zi , o săptămână, o luna. Pentru mine, iată, anul se încheie în toiul verii. Sună ciudat, nu? Dar aşa e. În vară trece anul, primul şi singurul, dintr-o şcoală de canto şi tot primul meu an ca profesor. Din amândouă aş mai vrea... Mi-e greu să plec acum, să las în urmă oameni, fie ei mai buni sau mai răi, dar oameni alături de care am trăit şi am învăţat.Pentru că, da, mai învăţ încă!
Şi am iubit...şi iubesc...încă!

miercuri, 6 ianuarie 2010

A fost odată...

Când crezi mai mult ca niciodată că nimic din ceea ce a fost cândva nu te mai poate-atinge, când picioarele nu-ţi mai tremură de neputinţă, când inima nu-ţi mai bate a slăbiciune şi ochii nu-ţi mai scapăt-a dorinţă...atunci te năpădesc amintirile. Şi sapă, sapă în tine adânc şi nu ridici măcar un deget să le-mpiedici. Pentru că ţi-a plăcut odată, pentru că te-a bucurat cândva, pentru că ai trăit adânc prin ele sau pentru că te-ai descoperit pe tine altfel atunci, tot ceea ce "a fost odată" devine "azi", prezent...Şi cum ai mai vrea să te lăfăi în fericirea pe care ai simţit-o atunci, parcă pentru prima dată, ce-ai mai respira un pic din aerul rece al dimineţii în care ai simţit că lumea e a ta sau cu câtă căutare ţi-ai cufunda capul în perna care ţi-a ascultat mereu visele şi ţi-a şters adesea lacrimi!
Trăim mereu într-un trecut al nostru şi povestim şi altora de el "când eram eu..."

luni, 21 decembrie 2009

Curcubeul



Viaţa căpătă de-alungul vremii diverse nuanţe. Începi, ca orice copil, zugrăvindu-ţi un univers în tonuri de roz, dar nuanţele copilăriei pălesc treptat, lăsându-te să respiri doar în nuanţe de alb, negru şi cenuşiu. Dar când îţi dai seama că fumuriul acesta sufocă, hotărăşti să îţi aduci în viaţă curcubee. Viaţa mea capătă astăzi culoare şi devine tot mai aprinsă pe zi ce trece...

miercuri, 16 decembrie 2009

Decembrie...


Afară ninge liniştit, în casă arde focul...