marți, 23 iunie 2009

O postare...nepostată...la timp!

A trecut ceva vreme de la prima mea postare. Şi dacă nu am scris nimic în acest timp, nu am facut-o nu pentru că nu aş fi avut nimic de zis, ci pentru că atunci când aş fi avut timp nu aveam stare, iar cand le-am avut pe amândouă...nu am avut unde...probleme cu P.C-ul adică.

În fine...nici nu ştiu cu ce să încep, îmi vin multe în minte. Şi cum eu nu am fost niciodata o fire organizata de ce mi-ar fi gândurile altfel, nu?

În ultima săptămînă am trecut prin multe stări, ele între ele foarte diferite, chiar la extreme aş putea spune. Regular you...a fost părerea unei bune prietene atunci când i-am mărturisit şi ei acelaşi lucru. Mă cunoaşte bine, ce-i drept! Însă oricât m-aş suspecta eu sau alţii că sunt nebună, stările astea nu apar aşa, din senin, au şi ele, ca mai orice pe lumea asta, o cauză.

Din când în când am prostul obicei să mă lovesc de realitate şi atunci să deschid ochii şi să văd viaţa aşa cum e ea, nu tocmai roz...Şi oricât aş vrea eu să îmi fac curaj şi să visez, dezamăgirea e inevitabilă! Ce dezamăgire? Ei bine exact aceea care mă încearcă atunci când îmi dau seama câtă neputinţă ai tu în propria-ţi viaţă. O viaţă care simţi că nu e mereu dreaptă cu tine. Şi nu pot să nu mă întreb de ce... De ce nu poţi să ai tot ce vrei să ai? De ce nu sunt oamenii aşa cum ai vrea tu să fie şi, nu în ultimul rând, de ce nu eşti tu aşa cum ţi-ai dori să fii? De multe ori mă oftic, exact asta e sentimentul, aş bate din picior (defect de mezin al familiei) să se facă lucrurile ca mine. Dar nu ar fi nicicând suficient. Nu-mi rămâne decât să lupt, nu?... Că doar sunt o femeie puternică...mă complimentează mulţi... Numai că m-am cam săturat să fiu puternică, aş alege să fiu fericită!

Oricât mă plâng eu însă, de una... de alta... iubesc să trăiesc, iubesc chiar şi zbuciumul şi suferinţa... Uneori iubesc durerea pe care o simţim din iubire, dorul care respiră prin însăşi depărtarea de ceva drag, măreţia vieţii pe care o vezi abia atunci când eşti atât de neputincios în faţa ei.

Săptămâna aceasta am creat mici poveşti la orele de actorie. O, Doamne, cât mi-aş dori din când în când să scriu ceva şi din povestea mea! Nu i-aş schimba cu nimic cursul, dar aş avea liniştea şi siguranţa unui happy ending...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu