miercuri, 1 septembrie 2010

Arămiu şi toamnă...

Îmi placeau dimineţile cu nori plumburii, când ma trezeam puţin înfrigurată, cu geamul uşor crăpat cât să aud foşnetul frunzelor arămii, dar cu miezul încă verde şi viguros. După ce mă încălzeam la aburul cafelei de dimineaţă şi în aşternuturile care miroseau a curat, eram gata pentru o noua zi în care să o iau de la capăt. Mereu mă pregăteam după un ritual pe care îl respectam cu sfinţenie în speranţa că fie şi gestul banal de a-mi face cărare pe stanga avea să fie cheia unei zile reuşite. Eram fericită cu mine, cu ce aveam şi îmi plăcea tot ce făceam. Pe atunci nu exista "trebuie", mă rezumam la "am chef". Aşa-mi petreceam zilele, pe drumuri stropite de picuri mari şi calzi de ploaie, pe care îmi plăcea să-i privesc scurgându-se pe geamurile aburinde ale autobuzului care mă ducea de fiecare dată acolo unde sufletului meu îi plăcea să fie. De sub umbrela mea neagra şi puternic arcuită le zâmbeam cunoscuţilor şi legam din când în când câte-o conversaţie superficială, dar totuşi plăcută. Mirosul de asfalt umed se asorta cu aerul subţire şi rece al dimineţii iar mai apoi cu lumina rece a zilei. În frigul de afară, eu emanam căldură, printre frunzele care cădeau cu ultima suflare aşternându-se pe pământ, eu deveneam tot mai vie, gustam fericirea şi nu aveam regrete, doar speranţe. Pe holuri întunecoase găseam puterea să trec, ba chiar să le luminez cu câte-un zâmbet. Pereţii între care furam priviri pătimaşe erau reci şi apăsători ca o fortăreaţă ce încearca să mă ţină departe de interzis. Şi totuşi ei îmi ferecau păcatele. În lumea mea plină de desfătări şi nălucile propriei simţiri, pe-atunci aveam nimic. Acum îmi lipseşte totul şi încă mai aştept că vină bărbatul care mirosea a toamnă!

Un comentariu:

  1. ...o sa vina! Ba mai mult, cred ca o sa vina barbatul care o sa miroasa a toate anotimpurile, barbatul care o sa miroasa a dimineata plina de roua ... Apoi, acest barbat, va mirosi a tine!Iar asta intrece cea mai minunata mireasma!

    RăspundețiȘtergere