Când crezi că le ştii deja pe toate şi că ai trăit câte un pic din mai toate sentimentele, încearcă să simţi cum e să te îndoieşti de tine. Abia acum, după ce simt că sunt într-adevăr aşa cum m-am ştiut de ceva ani, îmi dau seama cât de mult m-am abandonat eu pe mine, cum eu, cea care ar fi trebuit să creadă mai presus de toate şi de toţi în ceea ce este, am reuşit să mă desfiinţez în faţa mea într-atât încât să mă întreb, aşa cum o făceam cu ani în urmă dintr-o nesiguranţă a vârstei poate, cine sunt şi ce pot. Trăiesc acum sentimentul unei autotrădări, mă simt propriul Petru pentru că poate m-am lepădat de mine aşa cum nu are voie un om...în sine!
Simt totodată şi o putere imensă ce îmi curge prin vene de parcă aş fi câştigat ceva, simt un mare triumf. Da, m-am câştigat pe mine, şi da, e minunat atunci când te pierzi să te regăseşti... Aproape că tot zbuciumul zilelor ce au trecut, toată nebunia pe care o simţi când nu mai ştii cine eşti sau cine ai vrea să fii, vântul de disperare care îţi taie faţa în goana căutării de sine, durerea pe care o simţi când eşti dezamăgit de tine, lacrimile pe care le verşi, sila care te încearcă faţă de tine, umilinţa de aţi vedea mâinile legate, şocul de a te vedea mărginit şi neputincios, resemnarea tâmpită însoţită de o încercare la fel de tâmpită să te accepţi ca fiind mai puţin decât ştii că ai însemnat vreodată, vulnerabilitatea pe care o simţi în faţa oricui, cât de neînsemnat ar fi el în viaţa ta, ura cu care le-ai striga tuturor că nu-s mai buni ca tine, încrâncenarea cu care te zbaţi deşi parcă nu mai ai destulă putere să rezişti unui întreg măcel, regretul că nu ai putut mai mult, toate astea se întorc acum în mine şi mă întăresc. Pentru că ştiu acum cine sunt, ştiu acum că poate nu am atât de multe dar am să mă am mereu pe mine şi pe Dumnezeul pe care mulţi îl neagă, dar pe care eu l-am văzut de atâte ori salvându-mă. N-am să-i mai întreb pe alţii cine sunt, ci pur şi simplu am să fiu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu