Când crezi mai mult ca niciodată că nimic din ceea ce a fost cândva nu te mai poate-atinge, când picioarele nu-ţi mai tremură de neputinţă, când inima nu-ţi mai bate a slăbiciune şi ochii nu-ţi mai scapăt-a dorinţă...atunci te năpădesc amintirile. Şi sapă, sapă în tine adânc şi nu ridici măcar un deget să le-mpiedici. Pentru că ţi-a plăcut odată, pentru că te-a bucurat cândva, pentru că ai trăit adânc prin ele sau pentru că te-ai descoperit pe tine altfel atunci, tot ceea ce "a fost odată" devine "azi", prezent...Şi cum ai mai vrea să te lăfăi în fericirea pe care ai simţit-o atunci, parcă pentru prima dată, ce-ai mai respira un pic din aerul rece al dimineţii în care ai simţit că lumea e a ta sau cu câtă căutare ţi-ai cufunda capul în perna care ţi-a ascultat mereu visele şi ţi-a şters adesea lacrimi!
Trăim mereu într-un trecut al nostru şi povestim şi altora de el "când eram eu..."
Asa e maica!!Pun pariu ca atunci cand erai mata tinerica ... lumea avea alta fata!O fata dupa care acum tanjim, noi ...astia mai batranii!
RăspundețiȘtergereInsa faza cu "cufundatul" capului in perna ... e inca valabila!Sa nu uiti insa sa scoti placa inainte, sa n-o scapi printre fulgi!! :)
Seara placuta,
Surioara