Oare aşa se scriu poveştile?

Este seară, în jur de ora 20. Undeva în Bucureştiul plouat şi mohorât oamenii, se grăbesc spre casă. Printre ei şi eu. În autobuz e cald iar de geamuri se izbesc stropi mărunţi de ploaie. Abia îmi ţin ochii de atâta oboseală. Mereu mi-a plăcut Bucureştiul noaptea, de ceva vreme chiar mai mult atunci când plouă... Sunt aproape, într-un fel, de casă şi parcă şi simt uşurarea pe care o aduc mirosul, căldura din ea, relaşul care începe întocmai când ziua se sfârşeşte.
În întuneric şi prin ploaie, undeva pe un trotuar el o aşteaptă, bănuiesc, pe ea...Are în mână un buchet de trandafiri roşii...şi nu pot să nu mă întreb: oare când o să vină, ce va zice? Gânduri încep să-mi umble năvală prin minte. Gândurile mele au iniţial forma unor întrebări iar apoi devin răspunsuri pentru ele, dar totul curge rapid, aproape ca nişte flashuri. Şi mă întreb, cum e ea? E frumoasa, înaltă, zveltă pentru că şi el e destul de bine-făcut...E castanie, aproape brunetă, iar părul îi e lung. Cănd îl ia de gât, părul drept i se lasă acoperindu-i mijlocul... Un prieten mi-a spus cândva că într-o relaţie, unul iubeşte întotdeauna mai mult! Mă întreb dacă ea îi e fidelă, deşi nu cred... El nu o trădează, cum ar putea, e clar că el e cel care iubeşte? O fi şi singurul? Oare stă de mult în ploaie? De ceva vreme, cred, se vede după cum se plimbă de colo-colo, nerebdător... Dar unde a fost ea în tipul ăsta? Cu celălalt,desigur! A coborât din maşina lui cu o stradă mai încolo, să nu fie văzuţi...Vine şi-i sare de gât, mieroasă, şi-l sărută! Sunt intrigată, cum poate el, tocmai el să o iubească pe asta care nici nu-l preţuieşte cum ar trebui! Da, e frumoasă, dar el merită mai mult, se vede că merită să fie iubit. Ea face ce vrea din el, ştie şi-o lasă pentru că-i e dragă! Dar nu o să mai mai poată! În seara asta i-a ajuns...în seara asta a văzut-o cu celălalt, sub ochii lui... I-a frânt inima...îi simt durerea...cu forţa pe care-o mai are în el o priveşte în ochi , smulgându-i mâinile cu care se-atârnă de el şi-i spune: să ştii că te-am iubit cândva...trecut! Şi pleacă...
Se deschid uşile, capăt de linie...e rândul meu să ies în frig... Cât de uşor se scriu în mintea mea poveştile...cât de greu se trăiesc ele în viaţă!

Gânduri şi frământare

Au trecut anii...Acum pot să fac ierarhii, ştiu să spun pe cine am iubit, pot în aceeaşi măsură să spun pe cine am urât, dar nici de această dată nu pot să fac imposibilul...Aş opri timpul să mai retrăiesc încă un pic din tot. Vreau să mă trezesc iar şi să mă plâng că trebuie să plec la şcoală, vreau să mai chicotesc în bancă, fie şi cu acei prieteni care doar credeam că vor fi lângă mine o viaţă, vreau reguli ca să mă opun lor şi apoi să mă mândresc cu asta, vreau...vă rog, cineva să mă dematurizeze! Daţi-mi înapoi zilele când viitorul era speranţă, vă las vouă prezentul ăsta pe care îl trăim deja ca pe trecut. Mi-e dor de toate-acestea, fie ele amintiri, senzaţii, visuri, probleme inventate pentru ca viaţa să îmi pară mai interesantă sau orice alte baliverne de copil.

Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Probabil doar retorică...

De ce...
De ce iubim chiar şi atunci când am vrea să nu? De ce ne dorim tot ceea ce nu putem avea? De ce nimic din ceea ce avem acum şi aici nu e nici pe jumătate la fel de bun ca ceea ce ştim că am fi putut avea cândva? De ce ne întoarcem mereu în trecut chiar dacă uneori doare? De ce tânjim mereu după lucruri interzise? De ce ne înfrânează regulile? De ce ne temem să spunem adevărurile aşa cum le ştim noi? De ce ne dor privirile? De ce oftăm şi mergem mai departe fără să cerem socoteală nimănui? De ce plângem după lucruri şi oameni care nu merită? De ce renunţăm la noi pentru alţii? De ce facem mereu ceea ce e onorabil, nu şi ce e bine pentru noi? De ce purtăm numai noi o vină? De ce trebuie mereu să ne reinventăm? De ce simţim apăsare? De ce ne e dor? De ce nu putem să alungăm gânduri care ne întristează? De ce fugim de noi? De ce suferim în tăcere? De ce vrem să gustăm absolutul? De ce nu ne bucurăm de lucruri simple până nu se complică şi acestea? De ce despicăm firul în patru...până se rupe? De ce ne dăm viaţa peste cap inutil? De ce ne ruşinăm chiar cu un oarecare soi de mândrie de lucruri pe care le-am făcut? De ce închidem în noi atâtea? De ce nu uităm cum e să plângi? De ce repetăm aceleaşi greşeli sperând că de data asta va fi altfel? De ce o vorbă ne spune mai mult ca ore în şir de discuţii? De ce vrem să-i facem mândri de noi pe cei ce ne sunt alături şi nu ne mândrim noi cu ei? De ce ne simţim mai puţin decât ceea ce suntem? De ce căutăm mereu aprobare? De ce ne e frică? De ce luptăm chiar şi cu noi? De ce ne dăm altora pe când noi ne pierdem? De ce purtăm cu noi răni? De ce ne minţim pe noi înşine?
De ce... suntem femei?