marți, 20 octombrie 2009

Oare aşa se scriu poveştile?

Este seară, în jur de ora 20. Undeva în Bucureştiul plouat şi mohorât oamenii, se grăbesc spre casă. Printre ei şi eu. În autobuz e cald iar de geamuri se izbesc stropi mărunţi de ploaie. Abia îmi ţin ochii de atâta oboseală. Mereu mi-a plăcut Bucureştiul noaptea, de ceva vreme chiar mai mult atunci când plouă... Sunt aproape, într-un fel, de casă şi parcă şi simt uşurarea pe care o aduc mirosul, căldura din ea, relaşul care începe întocmai când ziua se sfârşeşte.
În întuneric şi prin ploaie, undeva pe un trotuar el o aşteaptă, bănuiesc, pe ea...Are în mână un buchet de trandafiri roşii...şi nu pot să nu mă întreb: oare când o să vină, ce va zice? Gânduri încep să-mi umble năvală prin minte. Gândurile mele au iniţial forma unor întrebări iar apoi devin răspunsuri pentru ele, dar totul curge rapid, aproape ca nişte flashuri. Şi mă întreb, cum e ea? E frumoasa, înaltă, zveltă pentru că şi el e destul de bine-făcut...E castanie, aproape brunetă, iar părul îi e lung. Cănd îl ia de gât, părul drept i se lasă acoperindu-i mijlocul... Un prieten mi-a spus cândva că într-o relaţie, unul iubeşte întotdeauna mai mult! Mă întreb dacă ea îi e fidelă, deşi nu cred... El nu o trădează, cum ar putea, e clar că el e cel care iubeşte? O fi şi singurul? Oare stă de mult în ploaie? De ceva vreme, cred, se vede după cum se plimbă de colo-colo, nerebdător... Dar unde a fost ea în tipul ăsta? Cu celălalt,desigur! A coborât din maşina lui cu o stradă mai încolo, să nu fie văzuţi...Vine şi-i sare de gât, mieroasă, şi-l sărută! Sunt intrigată, cum poate el, tocmai el să o iubească pe asta care nici nu-l preţuieşte cum ar trebui! Da, e frumoasă, dar el merită mai mult, se vede că merită să fie iubit. Ea face ce vrea din el, ştie şi-o lasă pentru că-i e dragă! Dar nu o să mai mai poată! În seara asta i-a ajuns...în seara asta a văzut-o cu celălalt, sub ochii lui... I-a frânt inima...îi simt durerea...cu forţa pe care-o mai are în el o priveşte în ochi , smulgându-i mâinile cu care se-atârnă de el şi-i spune: să ştii că te-am iubit cândva...trecut! Şi pleacă...
Se deschid uşile, capăt de linie...e rândul meu să ies în frig... Cât de uşor se scriu în mintea mea poveştile...cât de greu se trăiesc ele în viaţă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu