Curcubeul

Viaţa căpătă de-alungul vremii diverse nuanţe. Începi, ca orice copil, zugrăvindu-ţi un univers în tonuri de roz, dar nuanţele copilăriei pălesc treptat, lăsându-te să respiri doar în nuanţe de alb, negru şi cenuşiu. Dar când îţi dai seama că fumuriul acesta sufocă, hotărăşti să îţi aduci în viaţă curcubee. Viaţa mea capătă astăzi culoare şi devine tot mai aprinsă pe zi ce trece...

Decembrie...

Afară ninge liniştit, în casă arde focul...

Oare aşa se scriu poveştile?

Este seară, în jur de ora 20. Undeva în Bucureştiul plouat şi mohorât oamenii, se grăbesc spre casă. Printre ei şi eu. În autobuz e cald iar de geamuri se izbesc stropi mărunţi de ploaie. Abia îmi ţin ochii de atâta oboseală. Mereu mi-a plăcut Bucureştiul noaptea, de ceva vreme chiar mai mult atunci când plouă... Sunt aproape, într-un fel, de casă şi parcă şi simt uşurarea pe care o aduc mirosul, căldura din ea, relaşul care începe întocmai când ziua se sfârşeşte.
În întuneric şi prin ploaie, undeva pe un trotuar el o aşteaptă, bănuiesc, pe ea...Are în mână un buchet de trandafiri roşii...şi nu pot să nu mă întreb: oare când o să vină, ce va zice? Gânduri încep să-mi umble năvală prin minte. Gândurile mele au iniţial forma unor întrebări iar apoi devin răspunsuri pentru ele, dar totul curge rapid, aproape ca nişte flashuri. Şi mă întreb, cum e ea? E frumoasa, înaltă, zveltă pentru că şi el e destul de bine-făcut...E castanie, aproape brunetă, iar părul îi e lung. Cănd îl ia de gât, părul drept i se lasă acoperindu-i mijlocul... Un prieten mi-a spus cândva că într-o relaţie, unul iubeşte întotdeauna mai mult! Mă întreb dacă ea îi e fidelă, deşi nu cred... El nu o trădează, cum ar putea, e clar că el e cel care iubeşte? O fi şi singurul? Oare stă de mult în ploaie? De ceva vreme, cred, se vede după cum se plimbă de colo-colo, nerebdător... Dar unde a fost ea în tipul ăsta? Cu celălalt,desigur! A coborât din maşina lui cu o stradă mai încolo, să nu fie văzuţi...Vine şi-i sare de gât, mieroasă, şi-l sărută! Sunt intrigată, cum poate el, tocmai el să o iubească pe asta care nici nu-l preţuieşte cum ar trebui! Da, e frumoasă, dar el merită mai mult, se vede că merită să fie iubit. Ea face ce vrea din el, ştie şi-o lasă pentru că-i e dragă! Dar nu o să mai mai poată! În seara asta i-a ajuns...în seara asta a văzut-o cu celălalt, sub ochii lui... I-a frânt inima...îi simt durerea...cu forţa pe care-o mai are în el o priveşte în ochi , smulgându-i mâinile cu care se-atârnă de el şi-i spune: să ştii că te-am iubit cândva...trecut! Şi pleacă...
Se deschid uşile, capăt de linie...e rândul meu să ies în frig... Cât de uşor se scriu în mintea mea poveştile...cât de greu se trăiesc ele în viaţă!

Gânduri şi frământare

Au trecut anii...Acum pot să fac ierarhii, ştiu să spun pe cine am iubit, pot în aceeaşi măsură să spun pe cine am urât, dar nici de această dată nu pot să fac imposibilul...Aş opri timpul să mai retrăiesc încă un pic din tot. Vreau să mă trezesc iar şi să mă plâng că trebuie să plec la şcoală, vreau să mai chicotesc în bancă, fie şi cu acei prieteni care doar credeam că vor fi lângă mine o viaţă, vreau reguli ca să mă opun lor şi apoi să mă mândresc cu asta, vreau...vă rog, cineva să mă dematurizeze! Daţi-mi înapoi zilele când viitorul era speranţă, vă las vouă prezentul ăsta pe care îl trăim deja ca pe trecut. Mi-e dor de toate-acestea, fie ele amintiri, senzaţii, visuri, probleme inventate pentru ca viaţa să îmi pară mai interesantă sau orice alte baliverne de copil.

Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Probabil doar retorică...

De ce...
De ce iubim chiar şi atunci când am vrea să nu? De ce ne dorim tot ceea ce nu putem avea? De ce nimic din ceea ce avem acum şi aici nu e nici pe jumătate la fel de bun ca ceea ce ştim că am fi putut avea cândva? De ce ne întoarcem mereu în trecut chiar dacă uneori doare? De ce tânjim mereu după lucruri interzise? De ce ne înfrânează regulile? De ce ne temem să spunem adevărurile aşa cum le ştim noi? De ce ne dor privirile? De ce oftăm şi mergem mai departe fără să cerem socoteală nimănui? De ce plângem după lucruri şi oameni care nu merită? De ce renunţăm la noi pentru alţii? De ce facem mereu ceea ce e onorabil, nu şi ce e bine pentru noi? De ce purtăm numai noi o vină? De ce trebuie mereu să ne reinventăm? De ce simţim apăsare? De ce ne e dor? De ce nu putem să alungăm gânduri care ne întristează? De ce fugim de noi? De ce suferim în tăcere? De ce vrem să gustăm absolutul? De ce nu ne bucurăm de lucruri simple până nu se complică şi acestea? De ce despicăm firul în patru...până se rupe? De ce ne dăm viaţa peste cap inutil? De ce ne ruşinăm chiar cu un oarecare soi de mândrie de lucruri pe care le-am făcut? De ce închidem în noi atâtea? De ce nu uităm cum e să plângi? De ce repetăm aceleaşi greşeli sperând că de data asta va fi altfel? De ce o vorbă ne spune mai mult ca ore în şir de discuţii? De ce vrem să-i facem mândri de noi pe cei ce ne sunt alături şi nu ne mândrim noi cu ei? De ce ne simţim mai puţin decât ceea ce suntem? De ce căutăm mereu aprobare? De ce ne e frică? De ce luptăm chiar şi cu noi? De ce ne dăm altora pe când noi ne pierdem? De ce purtăm cu noi răni? De ce ne minţim pe noi înşine?
De ce... suntem femei?

At the end of the day

Când crezi că le ştii deja pe toate şi că ai trăit câte un pic din mai toate sentimentele, încearcă să simţi cum e să te îndoieşti de tine. Abia acum, după ce simt că sunt într-adevăr aşa cum m-am ştiut de ceva ani, îmi dau seama cât de mult m-am abandonat eu pe mine, cum eu, cea care ar fi trebuit să creadă mai presus de toate şi de toţi în ceea ce este, am reuşit să mă desfiinţez în faţa mea într-atât încât să mă întreb, aşa cum o făceam cu ani în urmă dintr-o nesiguranţă a vârstei poate, cine sunt şi ce pot. Trăiesc acum sentimentul unei autotrădări, mă simt propriul Petru pentru că poate m-am lepădat de mine aşa cum nu are voie un om...în sine!
Simt totodată şi o putere imensă ce îmi curge prin vene de parcă aş fi câştigat ceva, simt un mare triumf. Da, m-am câştigat pe mine, şi da, e minunat atunci când te pierzi să te regăseşti... Aproape că tot zbuciumul zilelor ce au trecut, toată nebunia pe care o simţi când nu mai ştii cine eşti sau cine ai vrea să fii, vântul de disperare care îţi taie faţa în goana căutării de sine, durerea pe care o simţi când eşti dezamăgit de tine, lacrimile pe care le verşi, sila care te încearcă faţă de tine, umilinţa de aţi vedea mâinile legate, şocul de a te vedea mărginit şi neputincios, resemnarea tâmpită însoţită de o încercare la fel de tâmpită să te accepţi ca fiind mai puţin decât ştii că ai însemnat vreodată, vulnerabilitatea pe care o simţi în faţa oricui, cât de neînsemnat ar fi el în viaţa ta, ura cu care le-ai striga tuturor că nu-s mai buni ca tine, încrâncenarea cu care te zbaţi deşi parcă nu mai ai destulă putere să rezişti unui întreg măcel, regretul că nu ai putut mai mult, toate astea se întorc acum în mine şi mă întăresc. Pentru că ştiu acum cine sunt, ştiu acum că poate nu am atât de multe dar am să mă am mereu pe mine şi pe Dumnezeul pe care mulţi îl neagă, dar pe care eu l-am văzut de atâte ori salvându-mă. N-am să-i mai întreb pe alţii cine sunt, ci pur şi simplu am să fiu!

Te port în mine

Zorica Latcu


Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poarta rodia sămânţa ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, un crai din Răsărit.
Si port la gât, nepreţuit şirag,
Strânsoarea cald-a braţului tău drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumină rumenă de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poama aurită de smochin,
Te port in braţe, horbote subţiri,
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă floarea rodul de cais,
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.

Într-un Bucureşti pe care mulţi îl critică, dar care mie îmi e tare drag, iată, există şi locuri unde mai putem încă să uităm de fleacurile care ne ocupă mult prea des şi inutil viaţa, şi să ne bucurăm pentru simplul fapt

...că suntem!

O postare...nepostată...la timp!

A trecut ceva vreme de la prima mea postare. Şi dacă nu am scris nimic în acest timp, nu am facut-o nu pentru că nu aş fi avut nimic de zis, ci pentru că atunci când aş fi avut timp nu aveam stare, iar cand le-am avut pe amândouă...nu am avut unde...probleme cu P.C-ul adică.

În fine...nici nu ştiu cu ce să încep, îmi vin multe în minte. Şi cum eu nu am fost niciodata o fire organizata de ce mi-ar fi gândurile altfel, nu?

În ultima săptămînă am trecut prin multe stări, ele între ele foarte diferite, chiar la extreme aş putea spune. Regular you...a fost părerea unei bune prietene atunci când i-am mărturisit şi ei acelaşi lucru. Mă cunoaşte bine, ce-i drept! Însă oricât m-aş suspecta eu sau alţii că sunt nebună, stările astea nu apar aşa, din senin, au şi ele, ca mai orice pe lumea asta, o cauză.

Din când în când am prostul obicei să mă lovesc de realitate şi atunci să deschid ochii şi să văd viaţa aşa cum e ea, nu tocmai roz...Şi oricât aş vrea eu să îmi fac curaj şi să visez, dezamăgirea e inevitabilă! Ce dezamăgire? Ei bine exact aceea care mă încearcă atunci când îmi dau seama câtă neputinţă ai tu în propria-ţi viaţă. O viaţă care simţi că nu e mereu dreaptă cu tine. Şi nu pot să nu mă întreb de ce... De ce nu poţi să ai tot ce vrei să ai? De ce nu sunt oamenii aşa cum ai vrea tu să fie şi, nu în ultimul rând, de ce nu eşti tu aşa cum ţi-ai dori să fii? De multe ori mă oftic, exact asta e sentimentul, aş bate din picior (defect de mezin al familiei) să se facă lucrurile ca mine. Dar nu ar fi nicicând suficient. Nu-mi rămâne decât să lupt, nu?... Că doar sunt o femeie puternică...mă complimentează mulţi... Numai că m-am cam săturat să fiu puternică, aş alege să fiu fericită!

Oricât mă plâng eu însă, de una... de alta... iubesc să trăiesc, iubesc chiar şi zbuciumul şi suferinţa... Uneori iubesc durerea pe care o simţim din iubire, dorul care respiră prin însăşi depărtarea de ceva drag, măreţia vieţii pe care o vezi abia atunci când eşti atât de neputincios în faţa ei.

Săptămâna aceasta am creat mici poveşti la orele de actorie. O, Doamne, cât mi-aş dori din când în când să scriu ceva şi din povestea mea! Nu i-aş schimba cu nimic cursul, dar aş avea liniştea şi siguranţa unui happy ending...

Cine sunt...

Salut!

Prima mea postare pe blog...Cine-ar fi zis? :) Să vedem cum o să iasă!
De mult mă gândeam cum ar fi să îmi fac şi eu blog, deşi nu ştiu mai nimic despre bloguri. Se pare că va trebui să aflu, pentru că, iată, am intrat în comunitatea bloggerilor. Nu mi-am făcut blog pentru că e la moda, nu sunt genul care să ţină morţiş să fie mereu "în trend", ci pentru că mi-a plăcut ideea de a avea un loc al meu unde să pot să scriu tot ce vreau, indiferent că e un gând simplu, un protest sau ştiu eu ce mi-o mai trece prin cap pe moment...Şi uite-mă scriind de zor pentru "My Own Life & Stuff Blog".
Mă gîndesc că ar fi frumos să mă prezint pentru cei care nu mă cunosc, asta în ideea că "scrierile" mele vor trezi şi altora interesul, nu numai prietenilor mei. Numele meu este Veronica dar în general mi se spune Vera. Am terminat acum un an facultatea şi deja îi duc dorul. Poate pentru că, aşa cum bine spunea o prietenă de-a mea, poţi scoate omul din Teologie, dar nu şi teologia din om...Cam aşa simt eu de când am plecat din facultate. Tot cam de-atunci mi-am propus să iau viaţa-n piept, nimic deosebit aţi zice, dar ar trebui să vă spun înainte că şi astăzi tot asta fac, îmi propun...Parcă aş mai copilări un pic, aşa, o viaţă...Când sunt însă cu picioarele pe pământ, am şi preocupări de om serios. Fac un master de traducere a textului contemporan literar din şi în limba engleză şi, mai nou, urmez în paralel cu masterul o a doua şcoală de muzică, zic a doua pentru că Şcola de Artă am absolvit-o deja. Uite că ajungem astfel la ceea ce este pentru mine hobby, pasiune, ocupaţie şi sper să devină destul de curând şi profesie: muzica. Probabil că va fi şi unul dintre subiectele despre care voi scrie cel mai des pe blog, asta aşa, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi, deşi...nu bag mâna-n foc :)
Cum spuneam, mă ocup cu cântatul. Nu-mi place să spun despre mine că sunt artist, consider că titlul acesta îl dobândeşti în timp, ceea ce, cu puţin ajutor de sus, sper să pot să fac şi eu. Vocea pe care Dumnezeu mi-a dat-o este unul dintre cele mai frumoase daruri pe le-am primit de la El şi printre dorinţele mele cele mai mari şi visurile cele mai îndrăzneţe este şi acela de a cânta. Să nu vă închipuiţi că sunt o altă figurantă care habar n-are despre ce vorbeşte şi
n-a ţinut în mâna sa nicicând un microfon, dar s-a trezit ea într-o zi că e cool "să te produci artistic" şi s-a hotărât că gata, de mâine, chanteuseĂ(ăăă) se face. Am un strop de experienţă pe scenă şi acolo fug cu gândul adesea când vine vorba de clipe dragi sufletului meu. Pe scenă zic eu că m-am conturat în anumite sensuri, am învăţat multe de la ea. Tot acolo am câştigat şi câţiva prieteni dragi. Aceasta este partea frumoasă a lucrurilor, dar să nu vă închipuiţi că drumul acesta pe care eu abia am pornit a fost uşor până aici! Nu de puţine ori am întâlnit şi obstacole în faţa cărora nu am cedat şi pe care am îndrăznit şi îndrăznesc în continuare să sper că le voi învinge. Îmi place uneori să le privesc drept teste care-mi sunt date, încercări la care sunt pusă pentru a dovedi că sunt demnă de o astfel de meserie şi-atunci le iau ca pe o provocare. Ar mai fi o groază de zis la subiectul acesta, dar îmi păstrez opiniile şi comentariile pentru un topic separat ca să pot să mă exprim în voie.
Şi despre mine mai sunt multe de zis, dar, decât să stau eu şi să vă spun că sunt aşa şi pe dincolo, am să aleg să vă las să mă cunoaşteţi din gândurile mele, aşa cum îmi place mie să-mi denumesc "creaţiile", pentru că în fond, asta şi sunt, simple gânduri...

Mă opresc aici cu primul meu poast ce s-a vrut a fi mai mult o scurtă prezentare, aşa că...

...Pe curând!